NICOLAE BĂLCESCU

1943

Constantin Baraschi

marmură

Adresa: Grădina Cișmigiu (Rotonda Scriitorilor)

 

 

 

 

Nicolae Bălcescu (1819-1852) este întemeietorul istoriografiei moderne din România, principalul animator al Revoluției de la 1848, martir al neamului, considerat „cea mai luminoasă figură a Revoluţiei de la 1848” din Ţara Românească.

Bălcescu a urmat Colegiul Sf. Sava, avându-i profesori pe Florin Aaron și pe Heliade Rădulescu. În 1840, împreună cu Bolliac și Eftimie Murgu, participă la conspirația lui D. Filipescu. Este arestat la mănăstirea Mărgineni, unde sănătatea i se zdruncină. Împreună cu Ion Ghica și cu Cristian Tell întemeiază societatea secretă Frăția (1843) care urmărea pregătirea mișcărilor revoluționare de la 1848. În 1845 editează împreună cu August Treboniu Laurian revista Magazin istoric pentru Dacia, unde apar pentru prima oară cronici muntenești și moldovenești.

În lunile iunie-septembrie 1848 Bălcescu este liderul mișcării revoluționare din Țara Românească, după înfrângere, Bălcescu fiind exilat la Paris. Agravându-i-se boala de plămâni, se stabilește în diverse localități din Franța și Italia. În 1852 Nicolae Bălcescu moare la Palermo. În 1861 apare postum studiul „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”.

(Apud Stan Stoica: Dicționar biografic de istorie a României, Meronia, 2008.)

Constantin Baraschi (1902-1966) a fost elevul lui Paciurea la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. A debutat la Salonul Oficial în 1925, iar din 1927 a studiat la Academia Julian şi „Le Grande Chaumière” din Paris, lucrând în atelierul lui Bourdelle. Din 1928, cariera lui Baraschi a intrat pe o traiectorie ascendentă, fiind apreciat inclusiv sub regimul comunist. Sculptura sa se evidențiază printr-o corectă şi totodată expresivă redare a anatomiei umane. Distincţii: Medalia de Aur (Paris, 1937), Premiul Academiei Române pentru sculptură (1938), Medalia de Argint „Sfântul Gheorghe” (1940), Titlul „Maestru emerit al artei” (1951). Membru corespondent al Academiei Române (1955).