CONSTANTIN BRÂNCUșI

1967

Ion Irimescu

piatră

Adresa: Parcul Herăstrău

Constantin Brâncuși (1876—1957) este sculptorul român cu contribuția cea mai însemnată la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană universală.

După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894-1898), Brâncuşi vine la București unde absolvă Școala de Belle-Arte în 1902. În 1903 primește prima comandă a unui monument public (bustul lui Carol Davila – singurul monument public al lui Brâncuși din București). În 1905 intră la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts (Paris) şi lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906. Expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris (1906). În 1907 intră în contact cu avantgarda pariziană. Până în 1914, participă cu regularitate la expozițiile colective de la Paris și București, inaugurând ciclurile: „Păsări Măiestre”, „Muza adormită”, „Domnișoara Pogany”. După al doilea deceniu al sec. XX, o dată cu recunoaşterea deplină a artei sale, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia. Deşi regimul comunist din România l-a contestat iniţial, la Muzeul de Artă al Republicii (București) s-a deschis (1956), prima expoziție personală „Brâncuși” din Europa.

„Brâncuşi a dat veacului nostru conştiinţa formei pure, a asigurat trecerea de la reprezentarea figurativă a realităţii la exprimarea esenţei lucrurilor şi a reînnoit în mod revoluţionar limbajul plastic, îmbogaţindu-l cu o dimensiune spirituală. Brâncusi a scos în evidenţă lumii occidentale dimensiunea sacră a realităţii” (Dan Grigorescu).

Ion Irimescu (1903-2005) a fost elevul lui Dimitrie Paciurea la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1924-1928). Între 1929-1931 este bursier al Şcolii române din Paris (Fontenaz aux-Roses), frecventând şi atelierul lui Joseph Bernard. Este prezent, din 1930, la saloanele oficiale şi expoziţiile „Tinerimii artistice”. Expune la Bienala de la Veneţia (1956) şi deschide expoziţii personale la Bucureşti (1947 şi 1973), Atena (1964), Oslo (1966). Este distins cu: Menţiunea de onoare a Societăţii artiştilor francezi la Salonul oficial din Paris (1930-1931), Premiul Ministerului Artelor (1934, 1942, 1944), Premiul „Simu” (1935), Premiul Municipiului Bucureşti (1937), Premiul „Hanul Ancuţei” (1938), Premiul „C. Hamangiu” al Academiei Române (1943), Premiul de stat (1954, 1955). Maestru emerit al artei (1954), artist al poporului (1964). Din anul 1976 e numit preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

„Ion Irimescu – într-o vreme în care mulţi, preocupaţi să evidenţieze latura nocturnă a omului, au dat uitării latura solară a acestuia – a intuit, sub tensiuni opozite şi rupturi de echilibru, ca o permanenţă, aspiraţia umană spre reechilibrare şi limpezime, spre armonie şi seninătate” (Eugen Schileru).